România Curată încurajează participarea activă la dezbaterile generate de temele aduse în discuţie pe acest site. Cele mai interesante comentarii, cele care aduc perspective noi în discuţie sau se bazează pe o argumentaţie coerentă vor fi promovate în articole separate. Comentariul selectat astăzi, semnat Vlad, a fost postat la editorialul Alinei Mungiu-Pippidi „De ce nu contează câţi elevi au luat BAC-ul” (aici). România Curată respectă dreptul cititorilor de a-şi păstra anonimatul, dar preferă comentariile asumate cu numele şi prenumele real. (România Curată)
Doamnă Mungiu-Pippidi, ca cineva care a făcut liceul în România, facultatea în Germania şi doctoratul în America, mă bucur să citesc în sfârşit o poziţie care rezonează cu părerea mea despre educaţia generală românească. Aş dori să se dea în şcoală o proporţie cel puţin egală literaturii universale cu cea dată literaturii române. Un „1984”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” sau „Pavilionul Canceroşilor” ar deschide perspective necesare la această vârstă şi nu pot să cred că toată literatura română se situează ca valoare peste cea universală, ca să o ignoram pe aceasta din urmă la nesfârşit. Literatura trebuie să deschidă şi să formeze şi gândirea critică, necesară pentru a alege cu discernamant în viaţă, şi dacă nu-i citim pe străini, ar trebui măcar să discutăm în detaliu „Cel mai iubit dintre pământeni” şi moştenirea obsedantului deceniu chiar şi în sala de clasă. Insistăm atât de mult pe formalisme şi comentarii tehnice, ele însele produsele unei şcoli critice care nu prea se uită pe afară, încât ucidem orice urmă de creativitate în a recepta ce citim şi răsplătim practic învăţarea pe de rost a unui canon. Metoda de predare/învăţare îmi aduce aminte de plângerile colegilor mei chinezi de la doctorat, despre şcoala care se bazează pe memorare şi pe transformarea elevului în rezolvatorul perfect de probleme, şi aceasta o formă de memorare a unor şabloane simple.
Trecând la ştiinţele exacte, mi se pare că am reuşit să stricăm inclusiv materiile moderne, aplicând metode vechi la probleme noi. Când am plecat din Europa în America, am fost surprins că majoritatea învăţării la cursurile avansate de informatică se baza nu pe predare, profesorul mergând doar în pas rapid prin nişte planşe pe proiector, nu pe citirea zecilor de articole din curriculumul unui curs, ci pe munca individuală însoţită de documentarea individuală pe proiect. Am avut opt ore de informatică pe săptămână în liceu, în timpul cărora repetam o descriere rigidă a unor metode cuprinse în programă, ea însăşi rezultatul unui efort parţial (în engleză aş scrie halfhearted) al unui specialist angajat de minister. Mi se pare bizar că nivelul la care se poate preda este limitat de înţelegerea şi priceperea de a realiza un îndumar ale cuiva care nu se află la vârful cunoaşterii în materia respectivă. Cu un număr mai mic de ore, un profesor american realizează pentru studenţii lui o cerinţă de proiect diferit în fiecare an, proiect pe care studenţii îl realizează aplicând singuri conceptele care li se descriu.
Împărtăşesc sincer întristarea că hopurile pe care elevii români trebuie să le sară nu sunt şi cele care le-ar dezvolta personalitatea, gândirea critică (revin cu aceasta, dar lipsa ei e o boală de care suferim ca şi societate) şi le-ar oferi competenţele (traducere ce nu păstrează semantica exactă a englezescului skills) ce i-ar putea ajuta să-şi îmbunătăţească semnificativ nivelul de trai. Aş fi tentat să scriu cuiva cu putere de decizie şi creaţie în acest domeniu (dar cui?), însă mi-e frică de mereul “nu se poate!”.
Tatăl meu a fost şi el profesor de liceu, vreme de 45 de ani. Mi se pare anormal că metodele pe care le aplicăm azi erau folosite la începutul carierei sale, în anii ’50, când România era şi din punctul de vedere al educaţiei unei mari părţi a populaţiei o ţară în curs de dezvoltare. Mi se pare anormal, azi, că aplicăm aceleaşi metode unor generaţii altfel mult mai conectate la cultura externă şi mă uit la sistemul educaţional românesc cu aceeaşi curiozitate cu care mă uitam cu câţiva ani în urmă la organizarea statului în India, cu comisariate de poliţie funcţionând cu dosare pe hârtie, trenuri vechi cu macaze schimbate manual şi oficiali de stat plimbaţi în acelaşi model (clasic) de maşinuţă albă cu girofar roşu. E, după părerea mea, un anacronism ce prosperă sau un rit la care nu avem defel curajul să renunţăm.
La un moment dat, un prieten povestea ca a fost intrebat de niste elevi: mai exista scriitori in viata?
Trist, dar reprezentativ pentru realitatea pe care o percep elevii / studentii, pentru ca cea mai mare parte din materia care le este regurgitata de manuale si profesori e fara nici o legatura cu ce vad ei azi.
La marele random, culegi un adolescent din clasa 11, de exemplu. Il intrebi de prichiciul vetrei cel humuit al lui Creanga – si te astepti la o reactie coerenta, gandita? Cand acel adolescent nu s-a lovit niciodata de o vatra, nu stie ce e ala prichici sau huma? Sau il indopi ad nauseam cu Eminescu si Bacovia, de il apuca depresia ascultand la nesfarsit despre cautarea femeii perfecte sau cine stie ce tema rontaita pana la os? In cel mai bun caz vei primi un raspuns memorat – un raspuns memorat dupa preferintele profesorului, de obicei. Un exercitiu total inutil.
Sau in clasele de informatica, unde in anul de gratie 2014 se preda touchtyping, de parca asta ti-ar asigura viitorul – sa stii tasta cu 10 degete.
Sau in orele de chimie, unde proful dinosaurian ne preda materia din anii ’60 si sustinea cu tarie ca DDT-ul e cea mai tare inventie de la roata incoace si de fapt nu e deloc toxic?
Era evident ca avem colegi cu probleme de consum de stupefiante si e nevoie urgenta de un consilier specializat in scoala – iar reactia profesorilor a fost una de negare si ignoranta, pentru a nu strica renumele institutiei?
Sau cand elevii sunt inundati de ore „optionale” dar obligatorii, pentru a construi catedre si numar de ore pentru un profesor sau altul?
Sau cand vine barbatul in fusta cu burta si mai mult aur decat vanzatoarea de flori de la colt si explica elevului ca o sa arda in iad daca nu face cruce?
Si mai tarziu ne miram ce rezultate frumoase avem la bac. Si mai avem imbecilitatea de a ne lauda cu „specialistii” formati in Romania.
„să se dea în şcoală o proporţie cel puţin egală literaturii universale cu cea dată literaturii române”
„nu pot să cred că toată literatura română se situează ca valoare peste cea universală”
„efort parţial” (în engleza dvs. ar fi halfhearted)
„hopurile […] pe care […] să le sară”
„competenţele (traducere ce nu păstrează semantica exactă a englezescului skills)” – dar cine vă spune că se traduce astfel?
„macaze”
Fie perluţe, fie panseuri din puţul gândirii, îmi pare rău. Nici eu nu mă mai aflu de multişor în ţară dar româna mi-e română iar la sugerat strategii, conţinuturi curiculare, metodici şi toate ingredientele unui învăţământ românesc de bună calitate nu m-aş avânta până-ntr-atât. Şi încă ceva, eu am studiat lieratură universală şi chiar istoria artelor, în liceul urmat în România; dizidenţii ruşi nu intrau la socoteală (Soljeniţân e doar un autor rus şi nu neapărat universal) dar ceva scriitori americani se studiau (inclusiv Ken Keysey şi al său One Flew Over the Cockoo’s Nest care nu ştiu de ce s-a tradus prin Zbor etc.). Asta însemna că ţi se deschidea un orizont, ţi se forma un gust, înţelegeai nişte criterii de valoare. Şi asta era în plin comunism (e drept, a durat mai puţin de zece ani în epoca Primăverii de la Praga). Cine au fost de fapt cei instalaţi la putere după 1989 se poate vedea chiar şi/ori poate mai ales din această perspectivă.
Am scris comentariul la articolul doamnei Pippidi dorind doar sa prezint perspectiva proprie asupra neajunsurilor programei de liceu din Romania. Va incredintez ca la liceul cu profil real la care am studiat am avut exclusiv ore de literatura romana. Stiu ca literatura universala este studiata de cativa elevi, dar parerea mea e ca studiul ei le-ar fi de folos tuturor.
Comentariul original suferea de mult mai multe greseli de ortografie pe care redactia a avut bunavointa sa le rezolve. Nu era un text dedicat publicarii, dar apreciez pasul facut de creatorii site-ului. Ca orice text scris la repezeala, sufera din pricina neatentiei. De-a lungul timpului am ajuns sa apreciez argumentatia si sa trec cu vederea stilul, dar adevarul e ca un text destinat publicarii are nevoie de mai multe verificari si ca autorul e cel care trebuie sa fie el insusi pedant. Pentru aceasta, chiar daca s-a produs printr-un concurs de imprejurari, v-as ruga sa ma scuzati!
V-as ruga sa argumentati pozitia dumneavoastra referitoare la problema programei. Formularea „panseuri din puţul gândirii” ma insulta, dar nu aduce ceva nou in discutie. Nu e nicun pacat sa sugerezi un element nou ce poate fi studiat (nou cel putin pentru elevii de la real, cum am scris mai sus) si competenta nu e necesara pentru a avea o parere. Cititorului ii ramane libertatea de a discerne argumentele ce ii par valide de cele cele carora nu le vede coerenta.
Puteti alege sa nu aduceti sugestii noi ci doar sa criticati perspectiva mea. Pe langa o opinie despre calitatea argumentelor si a textului, va incurajez sa prezentati si un contraargument. Comentariul dumneavoastra se concentreaza asupra selectiei literaturii de ar trebui studiata in scoli. Pe ce criterii ar trebui sa se faca aceasta selectie si ce carti ati vedea intrand in orele de studiu?