Vestea că Ungaria a oprit livrările de gaze către Ucraina la presiunea Rusiei anunţă o iarnă complicată pentru toată această parte a Europei. Pe de o parte, pentru că revine în actualitate problema nerezolvată a consumului neacoperit de gaze, pompos denumit „dependenţă”. Pe de altă parte, pentru că sub presiunea joasă a conductelor, Vladimir Putin îşi continuă mişcările militare şi strategice mai mult sau mai puţin previzibile, lăsând o bună bucată a Europei fără ripostă.
Ungaria nu mai livrează Ucrainei gaz de teamă să nu rămână ea însăşi fără livrările din Rusia, acest anunţ marcând eşecul unei tactici propuse de Uniunea Europeană şi care n-a părut nici un moment prea sustenabilă: „reverse flows”. După ce Rusia a încetat să livreze gaze Ucrainei din cauza facturilor neplătite, UE a decis să îi revândă acelaşi gaz rusesc, transportat prin aceleaşi conducte ucrainene, dar contractat de Gazprom cu Polonia sau Ungaria. Devine doar o chestiune de timp până când şi Polonia va ceda, după ce încă de la începutul acestei luni a avut o sincopă de două zile, cauzată de „presiunea scăzută”.
Practic, este pe cale să se repete criza din 2009, când toate livrările spre vest au fost oprite după ce Ucraina a fost acuzată că îşi opreşte gazul destinat altora. Diferenţa este că, în acel episod, Gazprom a învăţat exact la ce reacţie ar trebui să se aştepte pe când clienţii săi nu par să fi învăţat nimic.
Ce s-a schimbat între timp? A fost finalizat un sistem de interconectori (România-Moldova, România-Ungaria, Ungaria-Slovacia, Polonia-Cehia, Polonia-Germania), care să poată muta disponibilul de gaz dintr-un loc în altul mai uşor; sistemul era necesar, însă are o singură problemă: „disponibilul” trebuie totuşi să existe. Dar de unde, că în aceeaşi perioadă proiectul Nabucco a eşuat iar South-Stream a început să pară fezabil.
După cum arată lucrurile, nu pare posibil să apară o sursă alternativă de gaze mai devreme de 2018, cu fracturare hidraulică sau nu. În acest timp, România are suficient cât să reziste fără mari probleme, dar nu are nimic de vândut decât poate câţiva metri cubi pentru Republica Moldova, aşa că va fi în postura să vadă cum toţi vecinii săi îngheaţă (Ucraina) sau tremură (Bulgaria, Serbia, Ungaria).
Oportunitatea ratată deocamdată, dar pe care încă avem şanse să o recuperăm, este aceea că pe lângă construcţia de interconectori de gaze nu am reabilitat, tehnic şi contractual, sistemul de interconectare electrică. În plină criză energetică regională, România are excedent de producţie electrică cu care efectiv nu are ce face – se pot exporta doar cantităţi foarte limitate.
Chiar dacă electricitatea nu poate substitui complet gazul natural, nici tehnologic nici economic, un lucru e verificat – când presiunea pe conducta Gazprom scade, cererea de curent creşte – mai ales noaptea, când din cauza eolienelor România are excedent pe care e dispusă să-l dea foarte ieftin. Deocamdată asta nu se întâmplă, dar pe termen lung ar putea fi un pariu câştigător.
Pentru că şi în eventualitatea în care am ajunge vreodată să exploatăm gaze de şist, este mai profitabil să le transformăm în electricitate, cu valoare adăugată mai mare, decât să le vindem în stare brută.
Ucraina nu etse problema noastra.Pe noi trebuie sa ne intereseze teritoriul romanesc detinut de Ucraina ca urmare a tratatului Ribentrop-Molotov,tratat care a fost denuntat,dar pe care vecinii nostri din nord il ignora,la fel ca si UE care doreste integrarea Ucrainei in comunitatea europeana,ca pe o fata mare,fara prihana.