Narcisismul și politicienii: minciuna

               „Un popor care votează corupți, impostori, hoți, trădători nu este victimă. Este complice.” – George Orwell

Minciuna în politică a devenit un subiect foarte discutat. Ultimul număr din The Economist are titlul „A web of lies” pe copertă, desupra portretului lui Putin. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la minciună.

Minciuna este o parte importantă a vieții cotidiene. Nu trece o zi să nu mințim. Aceste vorbe le repetă unii psihologi care constată că se știe și se cercetează prea puțin universul minciunilor. Este adevărat. Psihologii au ignorat aproape total această realitate psihologică, lasând-o în seama eticienilor și teologilor. Totuși, fără a fi interesați de minciună, dar asociată ei, unele lucruri par certe. Onestitatea și neonestitatea se învață acasă, la vârste mici. Se mai știe că în jurul vârstei de patru-cinci ani copiii încep să mintă, dar că acest lucru nu este o problemă morală pentru că ei nu disting între realitate și fantezie. Frontiera între acestea este fluidă la aceste vârste și pe măsură ce  cresc, ei încep să înțeleagă diferența între adevăr și minciună, mint din diferite motive, interiorizând mai mult sau mai puțin sentimentul de vinovăție.

A minți devine o problemă de interes pentru psihologi

Psihologii au abordat minciuna preocupați fiind de înșelare. Fie că noi ne înșelăm pe noi înșine, fie că îi înșelăm pe alții, fie că o facem neconștient sau fie că o facem știind că înșelăm, fie că la unii oameni există o predispoziție nativă către minciună, universul minciunii interesează din perspectiva personalității, migrând facil către alte domenii ale cunoașterii.

În psihologie, ca și în alte discipline, există mode. Unele probleme atrag interesul multor cercetători, așa cum a fost studiul setreotipurilor, de pildă. A minți a început să fie o temă interesantă nu de multă vreme. S-a considerat că oamenii mint, că minciuna este o condiție a vieții, că mințitul este un fenomen surprinzător de răspândit și de complex.

Bella DePaulo și colaboratorii ei au făcut în 1996 un experiment, folosind un eșantion de 147 subiecți, cărora li s-a cerut să țină un jurnal zilnic timp de o săptămână în care să scrie minciunile spuse în relațiile lor interpersonale. Rezultatele au arătat că atât bărbații, cât și femeile în interacțiunile lor de zece minute sau puțin mai mult au spus minciuni într-o proporție de 30%. Nu au fost luate în considerație minciunile spuse din politețe, complimentele, acele minciuni numite „minciuni albe” sau inocente. Deci, acele minciuni pe care copiii nu le spun pentru că socializarea nu le permite încă să le învețe. Stângăciile copiilor mici, care amuză și sperie adulții, structurează odată ce cresc o coregrafie socială pe care ei o învață cu mai mult sau mai puțin talent. După acești psihologi, socializarea, societatea încurajează înșelarea, considerând-o o abilitate socială normală pentru a coabita armonios.

De ce mințim e greu de spus?

De ce oamenii recurg la minciuni nu este greu de spus, dar este foarte greu să identificăm contribuția mai mare a unui motiv față de celelalte și și mai greu de văzut care sunt beneficile aduse din mințit.

Trei motive consideră psihologii că-i fac pe oameni să mintă. Indiferent dacă ei mint în relațiile lor personale sau în viața publică. Americanii nu fac o distincție între mincinosul în viața privată și mincinosul în viața publică. Stanley Renshon, un psiholog politolog susține că adulterul unei persoane publice trebuie să dea de gândit pentru că el va minți și în politică așa cum își înșeală soția. Pare-se că președintele SUA George Bush ar fi zis că „cine-și înșeală soția, înșeală America”. Deci un mincinos este un mincinos „generalist”.

Cele trei motive sunt frica – de consecințele acțiunii -, imaginea de sine – identitatea personală și/sau publică – și evitarea de a răni sensibilitatea cuiva, de a leza sau jigni pe cineva, deci protejarea cuiva. Ce motiv este predominant este dificil de spus. Complexitatea fenomenului a minți face ca să fie imposibil de admis autonomia lui, a minți sigur corelează cu alte trăsături de personalitate ale mincinosului. Mincinosul nu este doar mincinos, pur și simplu. Și alte atribute de personalitate sunt asociate comportamentului lui de mincinos.

Sindromul Pinocchio: între normal și patologic

Cine nu știe de sindromul Pinocchio? Asociată mai ales cu valențele sale educaționale, povestea lui Pinocchio rezistă bine în timp și în oarecare măsură întărește partea de amuzament fiind transferată caricatural adulților. Atunci când mințim nu putem controla perfect expresia facială. Cercetările lui Albert Mehrabian au demonstrat că ceea ce scapă mincinosului este componenta nonverbală a comportmentului lui. Exersarea ”lecturii” cuiva ne poate da informații despre cât de onest este cel care vorbește.

Psihologii caută să distingă între mincinoșii cronici, cei care “mint cum respiră” sau „mint de-nghiață apele” și pentru care a minți este un obicei, o a doua natură și mincinoșii mai mult sau mai puțin „normali”. Se vorbește de mincinoși patologici și mincinoși compulsivi, despre prezența sau absența intenției de manipulare și câștig al unor beneficii personale. Imaginea de sine este foarte importantă pentru că dorința de a livra celorlalți o identitate falsă, dar foarte jinduită este un criteriu semnificativ. Când a minți devine o adicție ea nu poate fi considerată o tulburare psihologică, ci un simptom al unei tulburări mai largi în care mințitul se asociază cu narcisismul, bipolaritatea, mitomania, grandomania, infantilismul moral, complexe de inferioritate, frustrări accentuate. Impostura este ceva complicat.

Unii psihologi consideră că a minți corelează cu o evoluție precară a maturizării morale, exprimată prin stări de confuzie, de incoerență, de inabilitate de a discerne și de a fi rațional în raport cu consecințele minciunii. Minciuna este într-adevăr omniprezentă în viața noastră dar rare sunt persoanele care mint mult și mereu.

Politicienii sunt narcisiști?

Liderii, susțin psihologii, sunt narcisiști, dar nu trebuie să fii narcisist pentru a fi lider. Totuși, putem asocia afirmația unei socioloage, Pepper Schwartz, după care politicienii sunt diferiți cu opiniile lui Leo F.Seltzer care trage un semnal de alarmă privind „galopantul narcisism în politică”. Relativ recent psihologii se ocupă de politicieni. Mă refer la cercetări. În 2009, W.Keith Campbell arată că în ultima decadă s-a impus atenția asupra relației între narcisism și politicieni. În 1997, un studiu asupra unui eșantion de 39 președinți ai SUA, începând cu George Washington și terminând cu Ronald Reagan, a pus în evidență faptul că personalitățile narcisiste și mincinoase erau indicatori predictibili ai unui leadership carismatic. Era adevărat, susținea studiul, dar în același timp unele trăsături de personalitate asociate narcisismului nu sunt negative: încrederea în sine, abilități de a conduce, puterea, atracția către risc.

Leo F. Seltzer pornește de la două lucruri care sunt cele mai dorite de narcisiști, referindu-se la politicieni: banii și puterea. Între aceste două există o relație de interdependență. El susține că există politicieni care au deja bani, când intră în politică, bani făcuți sau moșteniți. Banii și puterea sunt „obiecte de admirație”, care răspund nevoii lor de grandoare cerută de eul lor supradimensionat. Plăcerea puterii, a prestigiului, a statutului și autorității împing un narcisist către politică. Prin aceasta ei își trăiesc superioritatea față de alții și excepționalismul personal. Apetitul pentru bunuri materiale este insațiabil. Aici ne putem gândi la baronii noștri și la luxul pe care-l exhibă fără jenă. Să nu uităm de Sadam Hussein care avea 75 de palate opulente. Exagerata îndreptățire de a avea privilegii se exprimă prin trăirea ideii că ei, politicienii narcisiști, merită totul. Nimic nu-i face să se simtă vinovați, pentru că lor totul li se cuvine. Analiza personalității politicianului narcisist făcută de Leo F. Selzer este impecabilă. Singurul lucru care ne rămâne este de a da un scor pe o scală de narcisism oricărui politician narcisist, considerând că orice politician este narcisist, dar nu orice narcisist este politician. Pentru a ne convinge, el citează pe Epicur: „Nimic nu este destul pentru cine destul este prea puțin.”

Iată deci profilul politicianului narcisist: ambiție, aroganță, grandiozitate, desconsiderarea celorlalți, infatuarea, competiția dură, hipersensibilitatea la critici, preocuparea față de aparențe, manipularea celor din jur, dorința de flatare, de laude, de adulație și aprecierea și chiar recompensarea servilismului altora care îi hrănesc ideea de superioritate.

  La noi, cum este?

Există voci care vorbesc despre mincinoșii noștri politicieni, care susțin că există o mare diferență între promisiuni și „minciunile nerușinate”, pe care ajung chiar să le creadă. Vasile Sebastian Dâncu scrie pe blog despre aceste minciuni, dând exemple. Oamenii, susține el, „îi iubesc și votează pe cei care sunt convingători, nu pe cei care sunt sinceri.” Nu cred deloc că este așa. Cuvântul ”convingători” nu merge decât atunci când aduci argumente raționale, fapt ce-l obligă pe ascultător să depună un efort. La noi, se poartă nu ideile,argumentele, ci epitelele printre care “mincinos” pare cel mai frecvent folosit pe scena politică. Ar trebui noi să-i facem mincinoși, nu ei să se facă unii pe alții mincinoși.

Este ușor de văzut că politicienii noștri dau semne de narcisism. Să fie narcisismul care-i aduce în politică, să devină narcisiști pe măsură ce-i zăpăcește puterea sau cum spunea mama premierului Victor Viorel Ponta puterea să-i facă „să o ia razna”? Fără un narcisism latent și jindul beneficiilor personale și al măreției nu cred că există atracție către politică. Leo F.Selzer folosea expresia „pre-corupt”. Relativismul moral al oamenilor, toleranța față de încălcarea legilor, simpatia față de șmecheri – vezi mila față de Becali –  râmân un aspect care-i face pe politcieni să stea liniștiți.

Să ne întoarcem la narcisism. În 2010, mama premierului a simțit, dintr-un imbold de mândrie maternă, nevoia de a ne vorbi despre fiul ei, cu multă tandrețe și chiar indiscreție. De ce trebuia să știm că ea ar fi vrut să facă avort, nu să-l nască, nu am înțeles. Confesiunile ei nu i-au adus nici un beneficiu premierului. Erau nesăbuite, ghicind în ce spunea ea, latentul narcisist de care aminteam: de mic avea veleități de lider, dorea să devină când va fi mare ministru  – „Dacă îmi ajută Dumnezeu, poate ajung ministru”, avea cam cinci ani când a spus asta -, are obiceiul de a se da mare uneori, „Victor cam are tendința asta, să se umfle în pene, dar are și tăria să recunoască acest defect al lui, ceea ce e mare lucru.” Oare, de ce n-a avut tăria să recunoască plagiatul? Poate pentru că așa cum spune mama lui, “când ești foarte tânăr și ajungi în funcții înalte o cam iei razna”. Dar, așa cum scria Paul Valery, „tinerețea este o manieră de a te înșela care se schimbă destul de repede într-o manieră de a nu mai putea să te înșeli.” Probabil, că acest lucru nu se întâmplă la cei care nu sunt narcisiști.

Foarte recent (26 iulie 2014), Vladimir Tismăneanu a postat pe contributors.ro, un text intitulat „Premierul Păcălici, mișelia și plagiatul: O fișă caracterologică.” Textul este de fapt un profil de personalitate, construit în termeni foarte apropiați de cei folosiți de Leo F.Seltzer pentru a descrie politicianul narcisist. Autorul afirmă că “ascensiunea bazată pe hoție și impostură și înclinația irepresibilă pentru minciună”au fost reperele majore ale construcției fișei caracterologice a personajului aspirant la președinție. Cinci trăsături de personalitate definesc structura psihologică a personajului analizat de Vladimir Tismăneanu: “incapacitatea de a distinge între adevăr și minciună, dintre bine și rău” ( trăsătură înrudită cu infantilismul moral, după cercetările psihologice); “lipsa simțului responsabilității, infantilismul moral”; “cinismul”; “dedublarea, la nivel mental și de discurs”; “oportunismul” (comportament disociativ, în termeni psihologici).

Ce psiholog, luând acest profil de personalitate, n-ar recunoaște un narcisist? Și cine văzând cum mama își prezintă fiul nu sesizează că  trăsăturile de personalitate ale personajului adult nu au existat în stare latentă? Nu e nevoie de teste, testul este puterea, “funcțiile înalte”.  Cine ar fi putut să-l învețe să-și dezvolte personalitatea  dezvoltând acele trăsături pozitive pe care le au cei cu tendințe narcisiste?