Statistica oficială a reaşezat datele referitoare la ocuparea populaţiei pe noile realităţi şi, deşi recomandarea celor de la Statistică este să nu le comparăm cu datele anterioare, eu o să cad în acest păcat, nu de alta, dar diferenţele sunt înfiorătoare.
După ce a strigat catalogul românilor care mai sunt prin România, statistica oficială a fost nevoită să recunoască faptul că, faţă de anul trecut, lipsesc la apel peste 700 000 de persoane active, adică cetăţeni cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani. Să nu credeţi că au dispărut peste noapte, pur şi simplu altele sunt datele de raportare. Da’ chiar şi aşa, e rău.
Atenţie, nu vorbim azi de şomeri. Sunt 650 000 de oameni în ţara asta care îşi caută de lucru, indiferent că beneficiază sau nu de indemnizaţia de şomaj. De asemenea, nu vorbim azi de muncitorii la negru, aceia îi socotim de salariaţi, deşi trebuie să remarc faptul că şi numărul lor a scăzut cu un semnificativ 300 000. A crescut, în schimb, numărul persoanelor inactive, a celor care nu sunt nici copii, nici pensionari, nici şomeri şi care, dacă am calculat eu bine, bate în patru milioane. Dacă mai luăm în calcul cinci milioane de pensionari şi trei milioane de copii, rezultă pe total un raport de dependenţă de patru inactivi la trei oameni care fac ceva, chiar dacă unii dintre ei mai fac şi la negru.
Nu am nimic cu nimeni şi nici nu am cifre suficiente cât să speculez, poate fi o coincidenţă sau nu, dar, în ultimii doi ani, numărul asistaţilor social a crescut cam cu acelaşi număr cu care a scăzut cel al persoanelor active.
Rezumând cifrele oficiale, îmi vine să cred că 100 000 de şomeri au devenit inactivi, adică nici nu şi-au mai căutat de muncă, aproximativ 300 000 de oameni care munceau la negru în România, cel mai probabil au emigrat în străinătate şi încă vreo câteva sute de mii de absolvenţi de liceu, cu sau fără bacalaureat, nici n-au reuşit să îşi găsească de lucru, dar nici nu îşi mai caută la modul serios.
Una peste alta… e de bine… doi ani de socialism democratic au cam anulat şi partea pozitivă de influenţă pe care patru ani de criză o adusese asupra mentalităţilor românilor, pe relaţia lor cu munca.
Conform altei cercetari, Romanii au muncit cel mai mare numar de ore pe anul 2013 din Europa – o medie de 2099 de ore, urmati de greci, unguri si alte popoare din Estul Europei. Finlandezii au lucrat cel mai putin, 1648 de ore, urmati de francezi, suedezi, danezi, belgieni.
Mai multe informatii aici http://euobserver.com/social/124761#.U6viER2koLQ.facebook
Despre cercetarea in sine aici http://www.coe-rexecode.fr/public/Analyses-et-previsions/Documents-de-travail/La-duree-effective-annuelle-du-travail-en-France-et-en-Europe-en-2013
E facuta cu date de la Eurostat.
Sa presupunem prin absurd ca ‘romanii fug de munca’, asa cum sugerati. In acest caz chiar – i-ar putea acuza cineva ca nu vor sa fie munciti pana la os pentru un salariu de nimic si de cele mai multe ori in conditii foarte semi-sclavagiste?
Aici se vad alte date: http://euobserver.com/social/124761#.U6viER2koLQ.facebook
In orice caz, as dori sa il intreb pe dl. Guran – concret, care sunt masurile „socialiste” luate in ultimii 2 ani pe care dansul ii numeste „2 ani de socialism democratic”? Pentru ca in realitate in ultimii 2 ani nu s-au luat masuri social-democrate.
Traim intr-o lume in schimbare.
Munca nu mai e ce-a fost – siguranta, o obligatie, o necesitate.
Foarte multi oameni deschid ochii dupa zeci de ani in care au muncit in niste locuri cu care n-au fost compatibili, pentru a-si realiza visuri care nu s-au realizat si se intreaba: „Pentru ce?”
O parte din acei oameni sunt in perioade de tranzitie spre domenii care sa le reflecte calitatile pe care nu si le-au pus cu adevarat in valoare pana acum. Ei sunt norocosi.
Asta in contextul in care nici o statistica nu spune ca de fapt este covarsitor numarul celor care au un loc de munca si muncesc de nevoie, nu de placere.